A cui sunt copiii noștri?

În primul rând trebuie să ne întrebăm al cui sunt eu. Cine m-a facut? Mama și tata, ar spune cei mai mulți. Mama și tata însă sunt ca doi grădinari, luând o sămânță și punând-o într-un pământ fertil (pântecele mamei). Cine a creat sămânța? Dumnezeu. Cine a creat pântecele? Tot Dumnezeu. Cine face sămânța să încolțească și să creascâ, atât în pământ cât și în pântece? Tot Dumnezeu. Cine țese venele copilului? Dar nervii, mușchii, etc? Cine îi dă prima bătaie de inimă? Doar după mult timp de la conceperea și dezvoltarea copilului mama află că e însărcinată, ea nefiind conștientă. Ea este un grădinar, Dumnezeu dă creșterea și viața.

Deci, eu sunt al lui Dumnezeu căci El m-a creat în pântecele mamei. La fel este și copilul, copiii pe care ni i-a dat. Doar El îi susține în viață în fiecare zi. Chiar dacă părintele ar muri, cum a murit mama mea pe când aveam doar 8 ani, copilul continuă să trăiască pentru că nu mama i-a dat viață, ci Dumnezeu. Dacă mama i-ar fi dat viață, tot ea ar fi trebuit să-l țină în viață. Dar fiindcă Dumnezeu i-a dat viață, copilul trăiește și după ce moare mama.

Dacă eu sunt al lui Dumnezeu înseamnă și că tot ceea ce am și tot ceea ce sunt este al Lui. Viața este a Lui. La fel cu înțelepciunea, puterea, trupul, etc. Dacă ar fi ale mele aș putea face ceea ce vreau cu ce este al meu fără să mă poată trage cineva la răspundere pentru ce fac cu ce este al meu. Dar fiindcă nimic nu este al meu, căci am primit totul de la Dumnezeu, atunci voi fi responsabil înaintea Lui pentru tot ceea ce fac cu ce este al Lui. De la El pot să merg să iau tot ceea ce îmi trebuie ca să îi pot sluji și să îi fiu credincios.

Copiii pe care îi avem sunt ai lui Dumnezeu, căci El i-a creat și El îi ține în viață. Noi suntem conlucrători împreună cu Dumnezeu pentru a-i crește și îndruma ca să cunoască pe Creatorul lor și ca și copiii să îi slujească la rândul lor.